În căutarea identităţii: Chişinăul în timpul dominaţiei ţariste (1812-1918)
După anexarea la Imperiul Rus, consemnată prin Tratatul de pace de la Bucureşti (28 mai 1812), teritoriul Basarabiei este marcat de schimbări importante cu caracter social-politic, economic şi cultural. În noua conjunctură politică, Chişinăul a fost ales ca şi capitală a Basarabiei, fiind preferat de către mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, însărcinat cu organizarea administrativă a regiunii dintre Prut şi Nistru. Creaţie a epocii ţariste, din punctul de vedere al formei şi al exteriorului, oraşul îndreptăţeşte pe deplin aprecierile privind modalităţile de alegere a capitalelor pe considerente de convenabilitate: atât în ceea ce priveşte condiţiile de aprovizionare cu mărfuri, în legătura cu administraţia provinciei şi în menţinerea securităţii, dar şi în alegerea capitalei pe considerente de strategie.
În acest context, trebuie menţionat faptul, că înainte de 1812, Chişinăul era un oraş tipic românesc, un orăşel de periferie, cu un număr redus al populaţiei, un „târguşor de puţină însemnătate” din ţinutul Lăpuşnei, având o populaţie compusă, potrivit afirmaţiei lui D. Cantemir, „din creştini, armeni şi jidovi” şi fiind cârmuit de un şoltuz şi mai mulţi pârgari, cum se obişnuia în toate oraşele Moldovei.
Această imagine a oraşului ca fiind „un sat mare, murdar şi prost cu patru sau cinci case de piatră” (după cum s-a exprimat generalul P. Kisseleff faţă de ţarul Alexandru I în 1816), se păstrează până în anii 30 ai secolului al XIX-lea; din 1834, când a fost aprobat noul plan de reconstrucţie de guvernatorul Feodorov, care includea şi proiectul noilor străzi în capitală, începe o nouă etapă de dezvoltare a oraşului. Conform acestui plan, ca şi majoritatea marilor oraşe ale Imperiului Rus, Chişinăul ocupa un teritoriu întins, iar clădirile erau despărţite între ele prin străzi, grupate în cartiere.
Datorită noii conjuncturi politice, Chişinăul devine pe parcursul secolelor XIX- XX metropola unei provincii mari; el cunoaşte cu concursul autorităţilor ruseşti, conform opiniei lui Şt. Ciobanu, o dezvoltare vertiginoasă pe cale paşnică şi artificială, caracterizată prin rivalitatea dintre cele două culturi: cea românească veche şi cea rusească nouă, din care iese învinsă cea dintâi.
Colocviile Chisinaului 